EL si EA

Eram prea mică, prea inocentă pentru a înţelege că oamenii nu sunt veşnici. De asta nici nu mi-am încărcat bagajul cu multe, multe amintiri despre EL şi EA. Însă am păstrat vie amintirea celor mai minunate fiinţe pe care le-am cunoscut vreodată. Mereu înţelegători, binevoitori, mereu aşa cum mi-i doresc şi astăzi, însă e mult prea tîrziu …

EL întodeauna mă dezmierda frumos: „Anuşca”, şi azi tresar când cineva mă numește astfel, până la vârsta de 3 anişori stădeam mai mult pe la ei.  El fiind bolnav avea nevoie de linişte, iar eu un copil energic, năzbătios care nu aveam nimic de făcut.  căutam joacă, eram curioasă,  dornică de a mi se raspunde la „De ce?”, îl tot băteam la cap… Şi i-a spus mamei într-o zi  să mă ia de la ei, fiindca „cât vorbesc eu într-o oră, nu vorbeşte el într-un an „. Poate şi avea dreptate la acel moment. Avea nevoie de liniște.

EA era o fiinţă minunată, întodeauna îmi dădea bomboane, mere şi nucii… Îmi spunea poveştii, mă alinta şi gătea un sos din carne de raţă cu multă ceapă şi  morcov  (şi acum îi spun mamei să-mi gătească aşa cum gătea EA) .

Aveau o grădină mare cu mulţi pomii fructiferi şi o vie… Aveau de toate pentru nepoţii lor, şi căldura, şi fructe, şi dragoste, şi poveşti, şi bomboane, şi plăcintele cu brînză…

Aşa îi ţin minte eu pe bunicii mei. Nu trec destul de des pe la mormântul lor, nu din lipsă de timp, ci din motivul că mi-i prea greu să-i ştiu acolo. De multe ori în timpul zilei sau înainte de culcare le văd silueta, parcă le aud vocea…

Sunt curioasă, cum era sa fie viaţa mea dacă îi aveam acum alături? Cât de multe lucruri era să învăţ de la ei? Oare cum s-au cunoscut ei, la dansurile satului,  pe drum sau au o altă poveste….? Şi-au împlinit dorinţile? Au fost fericiţi împreună? Acestea sunt câteva dintre întrebările care aş fi vrut să le aflu de la ei…